Azi morții îmi sunt vii și viii îmi sunt morți,
Dar toți se bat, se bat încet în cuiele din porți
Și unii altora-și adună valurile reci
Când, spânzurați de vise, nu știi să îi alegi.
Iar cel ce-i mort îți pare viu, că-l doare,
Când cuiul intră-n carnea-i urât mirositoare,
Iar viul are fața pală, galbenă, de mort
Și nu se mișcă, nu visează, e inert.
E-atât de grea, de plină toată poarta,
Că lemnul picură din el cu sete moartea
Și curge râuri, râuri negre-n jos
Și urlă-atunci când crapă otrăvit de-atât prisos.
Iar cuiele se-nfig tot singure în carne:
În mâini, picioare, fețe, în inimi, prin lucarne
Și urletele spintecă un cer și-un vis,
În pomenirea neagră a unui rai promis.
Se clatină și se privesc și sunt ferestre goale,
În saltul lor hâd și grotesc de muți fără țignale.
E poarta care-adună, ne leagănă în scânduri,
Pe vii, ca și pe morți, mereu morți în adâncuri.
Iar cuiele-s tot ascuțite și ruginite-n sânge,
În gura morții vii aud doar urlete și plângeri.
E poarta din infern cu viii și cu morții,
E-o poartă. Stau, mă uit, sunt mii și mii de porți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu