Ce cade-n legănare, pierdută, în uitare
Aud din depărtare suspinu-i şi mă doare
Şi-n şoapte fărâmate, păşesc, tot mai departe.
Cărarea mă tot duce, prin frunzele căzute
Ce stau ca amorţite pe terra, amărâte
Şi mila mă cuprinde, în ziua ce îmi râde
Dar lacrima de soare, mă mângâie pe frunte.
În slabă tremurare, zâmbesc, gândind la multe
La toamna minunată, la crestele de munte,
La sufletele calde ce îmi vorbesc prin carte,
La vântul ce îmi bate, c-o linişte aparte.
Şi sufletul... îmi cântă, în armonie mută,
Cu inima soprană, ce-n puls e mare doamnă,
Iar ochii-mi, în lumină, uşor mi se inundă
Cu lacrima de soare... în caldă alinare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu